Cariera muzicală a lui Cornel Ilie e strâns legată de trupa pop-rock VUNK al cărei solist, lider și compozitor este. “De luni până duminică”, cel de-al 10-lea album de studio produs de Universal Music și lansat în luna februarie, este o explorare în 26 de piese a emoțiilor dezlănțuite, dar și un îndemn de a încerca să fim mai prezenți și mai atenți la cei din jurul nostru. În 2018, VUNK a devenit protagonista primului documentar despre o trupă românească, iar în 2019 Cornel Ilie a lansat cartea “Déjà-vu”, cu un puternic mesaj motivațional, în care detaliază spectaculoasa poveste a trupei. Decența, o anume discreție, dragostea și căutarea acelor cuvinte care să facă din fiecare melodie un discurs emoționant și puternic, transformă muzica VUNK într-o sursă de emoție, bucurie și speranță. În exclusivitate pentru Like5.ro, Cornel Ilie descrie 5 lucruri pe care nu credea să le facă vreodată:
AM ÎNVĂȚAT SĂ MERG PE BICICLETĂ
Unul dintre puținele lucruri pe care nu credeam că le voi mai face, vreodată, a fost să învăț să merg pe bicicletă. Când eram mic nu am avut, iar toți prietenii mei care aveau biciclete, erau mai mereu juliți în genunchi sau loviți la coate, pentru că erau foarte aventuroși și teribiliști când ieșeau să se plimbe cu bicicletele. Am încercat și eu pe atunci să învăț să merg singur și nu am reușit de niciun fel. Mi-am luat gândul că voi învăța și abia în 2020, la patruzeci și ceva de ani, în timpul pandemiei, am căutat un curs de inițiere pe net și am mers să fac cursuri. Așa că în augustul acelui an, câțiva copii, o domnișoară și cu mine, ne puneam căștile de protecție obligatorii să încercăm să mergem pe biciclete, pe aleile din Herăstrău.
Când se întâmplă să mă împotmolesc cu ceva ce am de făcut, mă duc la gândul asta, “am învățat să merg pe bicicletă”, ca la o mantră și totul pare mult mai ușor.
SĂ FIU NEVOIT SĂ MĂNÂNC GÂNDACI
Nu credeam că în viața mea o să fiu nevoit să mănânc gândaci. Mai mult decât atât, nu credeam că o să mănânc gândaci și o să mi se pară destul de gustoși. În 2017 am participat la concursul “Fort Boyard”, ce s-a difuzat pe Protv. Este unul dintre cele mai populare concursuri de aventură din lume, se petrece într-un fort francez, izolat de mare, locul fiind, pe vremuri, o închisoare.
Una dintre probe era să mănânc doi gândaci pentru a putea câștiga proba. Fiind concurs TV era firesc că erau tratați astfel încât să nu fie niciun pericol pentru sănătatea noastră, așa că mi-era foarte clar că singura piedică ar fi fost doar eventuala scârbă față de ei. Dar asta era numai în mintea mea și numai pentru că așa am fost crescuți cu toții, să ne oripileze gândacii. Am câștigat proba lejer. Ceea ce m-a dus în punctul în care a trebuit să stau într-un acvariu plin cu apă, înconjurat de șerpi. Dar mâncasem gândaci, deja. Șerpii erau doar un soi de desert. 🙂
“CÂINI SAU PISICI?”
Tot timpul am răspuns cu “prima”, la întrebarea asta. Mi-au plăcut și îmi plac câinii, eu sunt unul dintre aceia care îi salută pe stradă. 🙂
În perioada de câțiva ani cât am stat la curte am avut un golden retriever, pe Silver, dar n-aș fi crezut că o să ajung să am grijă și că o să mă atașez așa tare și de pisici. Așa că am ajuns să am grijă nu de una, ci de treisprezece pisici, pentru că nu îmi venea să le sterilizez și până și puii ajunseseră să facă pui. Nu locuiau în casă, ci în curte, dar la ore fixe sau de fiecare dată când ajungeam acasă, treisprezece pisici, și mari și mici, se puneau în rând în fața ușii și așteptau să le dau de mâncare.
SĂ CONCEP ȘI SĂ TIPĂRESC UN ZIAR
Sunt aproape optsprezece ani de când am făcut ceva ce, iarăși, era de neimaginat pentru mine și pentru vremurile de acum cred că este și irepetabil. Pentru a mă împăca cu prietena mea din acei ani, m-am gândit să concep și să tipăresc un ziar doar pentru ea.
Am scris articole despre ea și despre noi sub forma de rubrici clasice de ziar, sport/știri/vreme/anunțuri etc, am ales și fotografii care să le ilustreze, am scris un editorial pentru prima pagină și am început să caut în ziare tipografii unde să îl pot printa.
Așa ca niște ore mai târziu, eram în Casa Presei Libere în fața a doi oameni care se uitau la mine ca la un nebun, fără să zică mai nimic, mi-au luat stick-ul cu tot materialul ce trebuia publicat și a doua zi m-am întors să ridic cele câteva zeci de copii ale ziarului meu. Parcă cincizeci de ziare, minimum de tiraj care era nevoie să poată să fie băgat la print. Nu m-a ajutat la nimic, nu ne-am împăcat. 🙂
FAC MAGIE
N-am crezut că există alchimie sau magie sau oricum s-ar numi orice formă de a lua ceva și transforma în altceva. Dar mai ales să iei aer și să faci din el ceva ce devine gură de aer nu doar pentru mine, ci și pentru alții, uneori. Când ești mic este vârsta cea mai potrivită să crezi în magie, dar chiar și acum mă mai minunez, uneori, că poți să iei ce e în sufletul tău sau în mintea ta și să transformi în ceva ce poate ajuta sau vindeca alți oameni. Și rămân fascinat alteori că am descoperit singur în mine puterea asta, formula asta de vrajă, fără poțiuni sau baghete fermecate, de a face sunete din aer, căci asta este muzica. Este aer umplut cu sunete. N-o poți atinge și totuși ea te atinge în toate felurile. Și nu aș fi crezut vreodată că o să le pot răspunde serios copiilor mei când mă întreabă cu ce mă ocup, să le răspund, din când în când: “Fac magie”. Chit că este doar pentru ei.
