Radu Jude a revenit pe croazetă în selecția Quinzaine des Cinéastes cu primul lungmetraj în limba franceză, “Le journal d’une femme de chambre”. Este prima selecție a regizorului cu un lungmetraj în secțiunea paralelă de la Cannes, după cele 3 scurtmetraje prezentate în 2013, 2014 și 2022 (“O umbră de nor, “Trece și prin perete”, “Potemkiniștii”).
Descris drept “o variantă” a romanului clasic semnat de Octave Mirbeau, “Le journal d’une femme de chambre” urmărește câteva luni din viața Gianinei în Bordeaux (Ana Dumitrașcu), angajată de cuplul burghez Pierre (Vincent Macaigne) și Marguerite (Mélanie Thierry) pentru a se ocupa de casă și de fiul lor Louen. Toți banii câștigați de Gianina ajung acasă, într-un sat din Moldova, acolo unde fiica Maria (Sofia Dragoman) e în grija bunicii (Liliana Ghiță).
Proiecția sold-out “Le journal d’une femme de chambre” de la Théâtre Croissette a fost primită cu multe râsete și minute în șir de aplauze. Filmul va fi distribuit în cinematografele din România de Independența Film.
Like5 are primele reacții ale presei internaționale:
THE HOLLYWOOD REPORTER
Considerat cel mai prolific cineast al momentului, Radu Jude aduce critici socipolitice, inovații stilistice și umor caustic într-o meta-structură ingenioasă a celebrului roman. Publicația americană The Hollywood Reporter apreciază interpretarea excelentă a Anei Dumitrașcu, talentul lui Macaigne pentru improvizație, dar și set-up-ul folosit de Jude “pentru a reactualiza perspectiva critică a lui Mirbeau asupra ierarhiilor de clasă și a sclaviei moderne” prin modul în care ciclul exploatării e neîntrerupt la peste 100 de ani distanță. “Pe cât de caustică este această versiune a Jurnalului, pe atât de plină de dor și melancolie este, departe de cei dragi într-o țară neprimitoare”. Mai puțin interesat de arcuri dramatice sau crescendo-uri emoționale, Jude nu renunță niciodată la viziunea extrem de tăioasă asupra exploatării de clasă, cu o doză considerabilă de umor negru. Textul lui Mirbeau e folosit de Jude ca punct de plecare pentru a aduce în discuție subiecte precum comunismul, maoismul și soarta dictatorului Ceaușescu.
INTERNATIONAL CINEPHILE SOCIETY
“Cel mai convențional film al lui Jude din ultima vreme, datorită montajului abrupt și al dialogurilor incisive, este unul dintre dintre cele mai amuzante” din filmografia regizorului. “Le journal d’une femme de chambre” este un film de Crăciun dulce-amărui. “Satiră incisivă la adresa burgheziei adaptată secolului XXI”, filmul care a stârnit cele mai multe râsete la Cannes, “Le journal d’une femme de chambre” a provocat și cele mai multe plecări din sală pentru că “Jude nu e pe gustul tuturor”. Contrastul dintre bogăția familiei Donnadieu, cu apartamentul lor în stil clasic francez plin de bibelouri exotice și zona rurală românească săracă de la celălalt capăt al telefonului Gianinei arată cum Jude nu iartă pe nimeni. Modul în care tranșează burghezia franceză prin dialoguri pline de sarcasm este delicios de precis.
SCREEN DAILY
Screen Daily vorbește despre comentariul acid al lui Jude asupra diferențelor dintre clasele sociale. Ca de obicei în filmele lui Jude, “Le journal d’une femme de chambre” punctează efectele alienante ale tehnologiei și sentimentul izolării Gianinei de cei dragi, prin trăsăturile delicate ale Anei Dumitrașcu care încearcă să își păstreze moralul ridicat în preajma familiei franceze fără griji. Imaginea lui Marius Panduru surprinde frumusețea exterioară izbitoare a Bordeaux-ului pentru a sublinia melancolia și furia mocnită din centrul poveștii. Marguerite și Pierre nu arată cruzime aparentă, însă microagresiunile lor repetate sunt o tortură pe măsură. Macaigne e excelent în rolul soțului care îi explică Gianinei de ce ar trebui să livreze finaluri fericite poveștilor sumbre. Admirația cuplului e presărată cu încercări pasiv-agresive de a o convinge pe Gianina să își prelungească șederea. Strategia lui Jude împarte romanul în 2 părți: elementele șocante redate pe scena teatrului de amatori și filmul propriu-zis care abordează temele lui Mirbeau. Dumitrașcu conferă naturalism celor 2 roluri și redă ironia sarcastică, tipică personajelor create de Jude. Tonul mai puțin sever al noului film poate dezamăgi fanii obișnuiți ai lui Jude, dar poate atrage un public mai larg.
AWARDS WATCH
Adaptarea lui Jude a romanului de referință a lui Mirbeau nu e transpunere fidelă, ci o provocare profund contemporană a textului, un instrument de diagnosticare a ipocriziei și nevrozelor zilelor noastre. În stilul tipic al lui Jude, protagonista filmului, minunata Ana Dumitrașcu, nu apare într-un cadru provincial în declin, ci pe un bulevard strălucitor, mărginit de copaci. Personajul Maria, fiica Gianinei, “este cea mai importantă creație a lui Jude, dar și cea mai clară intervenție a sa în contextul contemporan”. Prin apelurile video repetate dintre mamă și fiică, filmul dezvăluie asimetria emoțională care stă la baza muncii în contextul globalizării. Exploatarea zilelor noastre nu se manifestă prin brutalitate evidentă, ci se deghizează în profesionalism, sacrificiu sau necesitate. La fel ca Mirbeau, Jude analizează descompunerea morală a burgheziei prin jocuri de formă și ironie înțepătoare într-o epocă marcată de nesiguranța emigranților și liberalismul de fațadă. Degradarea morală a societății nu e urmărită prin revelații grandioase, ci prin gesturi banale prin care oamenii se justifică zilnic.
CHAOS
Cel mai violent Crăciun de pe Croazetă, “Le journal d’une femme de chambre” are structura unui jurnal intim, cu scene scurte, datate, care lasă disconfortul să se așeze limpede. Interpretarea Anei Dumitrașcu e considerată imperială, iar filmul lui Jude se deosebește de cele anterioare prin blândețea relativă. Satira este acidă, structura ușor de urmărit, personajele sunt umane în mediocritatea lor, iar râsul e sincer. Faptul că este cel mai accesibil film al lui Jude nu înseamnă că este și cel mai politicos. Familia Donnadieu care nu renunță la vacanța de schi pentru a-i oferi Gianinei Crăciunul în România rezumă într-o singură decizie ceea ce 2 ore de sociologie nu ar fi spus mai bine. Jude nu are nevoie de discursuri. E suficient să lase oamenii să fie ceea ce sunt.
