Tot timpul cineva va fi nemulțumit: “prea romanțat”, “fără profunzime”, “unghi greșit al poveștii”… plus nenumărate lucruri care lipsesc. Celebritățile au darul versatilității, când vine vorba despre scenă, pentru ca în viața de zi cu zi să aibă parte de haos. Iar ficțiunile pornite de la personaje “larger than life” sunt, în fond, rezultatul imaginii proiectate asupra celui care le spune.
Așadar, cine a citit mai bine personajul:
ELVIS (2022)
Într-o producție grandioasă, în stilu-i caracteristic, cineastul Baz Luhrman se concentrează pe traseul emblematicului Elvis, de la copilărie până la succesul fulminant, punctând momente-cheie ale carierei și efectul de rockstar asupra publicului (leșinuri pe bandă rulantă provocate sau motivul pentru care a fost interzis), complicațiile apărute, dar mai ales relația complexă și pe alocuri toxică cu însuși colonelul Tom Parker, precum și drama unui superstar care în ciuda succesului mondial nu a concertat niciodată pe alte scene decât cele americane.
Austin Butler este o revelație în pielea lui Elvis. Atât de autentic încât impregnează fiecare cadru și sunet cu ceea ce creează, în vreme de Tom Hanks este un grobian lacom prin felul de a fi, de a vorbi, un contrapunct excelent pentru talentul infinit pe care îl administra. Disponibil pe HBO Max.
I WANNA DANCE WITH SOMEBODY (2022)
Povestea cântăreței Whitney Houston realizată de Kasi Lemmons e mult prea igienizată, într-un ping-pong perpetuu de prezent/ trecut, momente care ar trebui să dea sens și emoție poveștii, sfârșind prin a fi complet lipsite de așa ceva. Drept urmare orice element din parcusul reginei R&B-ului devine ilustrativ în sine, din dorința de a bifa și postura de prințesă a Americii, și nașterea unui nou hit, și drama de a nu fi suficient de afro-americană prin muzică, și intimitățile cu Robyn Crawford, și scânteile provocate de Bobby Brown, dar și relația administrativo-managerială cu tatăl său.
Partea bună este că vocea originală a artistei este folosită în mai mult de 95% din momentele muzicale din film. “It’s Not Right, but it’s Okay”. Disponibil pe HBO Max.
BOHEMIAN RHAPSODY (2018)
Filmul ”Bohemian Rhapsody” al lui Bryan Singer este un omagiu adus celebrei trupe Queen, dar mai ales legendarului Freddie Mercury, inegalabila voce a tuturor timpurilor. Rami Malek este fundamental Mercury (câștigător de Oscar pentru cel mai bun rol masculin de altfel): prin atitudine, stil, exuberanță și, desigur, nonconformism.
Și între copertele filmului (memorabilul concert Live Aid de pe Wembley din 1985) se schițează tocmai transformarea tânărului timid și ușor inadaptat din Farrokh Bulsara în colosalul Freddie Mercury: “I’m not the leader of Queen, I’m only the lead singer” (”Nu sunt liderul Queen, sunt doar solistul principal”, n.r.). Și filmul punctează faptul că fiecare membru în parte a avut un rol esențial în întreaga construcție: May e autorul “We Will Rock You”, Deacon – al piesei “Another Bites the Dust”. Însă focusul este pe anii de rebeliune, ca un simptom al homosexualității lui Mercury, și dezechilibrul din interiorul formației. Disponibil pe Netflix.
RESPECT (2021)
“Cântatul este sacru și trebuie tratat cu demnitate și respect”. Sub imperiul acestor vorbe se forma Aretha Franklin. Legendara artistă s-a implicat activ în dezvoltarea proiectului “Respect”, regizat de Liesl Tommy, până aproape de momentul final al existenței. Pelicula are un efect magic în interpretarea acesteia de către Jennifer Hudson, fiind chiar alegerea artistei de a-i da glas și contur.
De la micuța de 10 ani cu vocea hotărâtă și matură a unei femei de 30 ani până la omul care urma să își descopere vocea, mintea și să devină o notorietate pe plan mondial. Un omagiu dedicat celei supranumită ”Regina muzicii soul”, de la relația cu tatăl ei (un mix de dedicație profundă și egoism), pierderea mamei, căsnicia turbulentă, până la efectele războiului civil și prietenia cu Martin Luther King. Un festin muzical cu hit-urile Arethei Franklin!
MA RAINEY’S BLACK BOTTOM (2020)
O toridă zi de vară a anului 1927: câțiva cântăreți de blues se adună într-un studio din Chicago (manageriat de un alb) pentru înregistrarea unei melodii. În profunzime, accentul e pus pe nedreptățile sociale, experiența americanilor de culoare de la începutul secolului XX: “Nu le pasă de mine, vor doar vocea mea”. Filmul lui George C. Wolfe surprinde privilegiații și abuzații sub același acoperiș. O reverență adusă blues-ului care ascunde în esență istorie, durere, emoție, umilință, dragoste, recunoștință pentru cei care au deschis calea, dar și elemente profund umane, depășirea condiției. Muzica blues a fost inițiat ca un refugiu, ridicată la nivel de artă.
Produs de Denzel Washington, cu o Viola Davis remarcabilă în rolul principal și Chadwick Boseman în ultima sa apariție pe ecrane (portretizând inimosului trompetist), filmul transmite emoție enormă, stârnește empatie și lacrimi.
